II. Instigare la cultura

2. Julia (Theatre) - W. Somerset Maugham (Editura Eminescu, Bucuresti, 1979)

Despre roman:
W. Somerset Maugham ne-o prezinta in acest roman pe Julia Lambert, o femeie de un echilibru si un talent iesite din comun, a carei frumusete nu a palit timp de 46 de ani. Este una dintre cele mai mari actrite ale Angliei, iar jocul ei este atat de bun incat probabil ca nu se opreste niciodata din acesta. Aparent nimic nu-i poate zdruncina echilibrul interior, insa acest lucru incepe sa se schimbe odata cu aparitia unui tanar admirator al sau. Acestia vor trai o aventura amoroasa controversata, in urma careia Julia va indura pentru prima oara sentimentul respingerii. Treptat, rutina vietii ei particulare este zdruncinata, calitatile ei de mama model sunt puse la indoiala si toate emotiile care au pus stapanire pe sufletul ei ajung sa ii afecteze pana si jocul. Julia se regaseste in imposibilitatea de a se detasa de personajul pe care il intepreteaza, problemele din viata sa amoroasa prinzand glas pe scena. Astfel talentul ei actoricesc este pus in pericol, iar nevoia de a-si regasi linistea sufleteasca este tot mai stringenta.
In acest roman, Maugham prezinta cu o subtilitate si o expresie stilistica exceptionale, tensiunile dintre lupta realitatii cu fictiunea, dintre viata de zi cu zi si jocul actoricesc.

Citate:

• "O femeie ii atrage pe barbati cu ajutorul farmecului ei si-i pastreaza cu ajutorul propriilor lor vicii". (pag. 113)
  
• ce inteleg cei mai multi oameni prin dragoste, in ochii Juliei: "Ei se refera la suferinte si chinuri, rusine, extaz, paradis si iad; ei folosesc cuvantul in sensul unei trairi mai intense, precum si al unei plictiseli nespuse; se refera la libertate si robie, la tihna si neliniste". (pag. 148)
  
• "... isi otelea mintea deprinzandu-se sa nu se mai gandeasca si-si abatea gandurile, ducandu-se la cat mai multe petreceri. Si pe urma mai existau intotdeauna si reprezentatiile ei; de indata ce ajungea la teatru, chinurile, umilinta, gelozia i se alinau, parca i le lua cu mana. Capata un fel de simtamant al puterii triumfatoare gasind - parca in borcanul cu fard - o alta personalitate care nu putea fi atinsa si ranita de nici un fel de necazuri omenesti. Avand acest refugiu, era in stare sa suporte orice". (pag. 150)


• "Nicicand n-ai s-o saruti, nici langa tel,/ Ibovnic darz, dar uita chinul: Ea nu poate pieri... Mereu frumoasa/Nemangaiat, o vei iubi la fel!/ O, ramuri fericite ce nicicand/ Va despartiti de-april si frunze moi!/ Ferice fluieras, mereu cantand,/Neostenit, cantari apururi moi!" (J. Keats) - (pag. 191)
  
• "Amaraciunea vietii nu sta in moarte, amaraciunea vietii e doar moartea dragostei". (pag. 193)
  
• "Tu nici nu cunosti diferenta dintre adevar si iluzie. Tu nu incetezi niciodata sa joci teatru. Pentru tine e o a doua natura. Joci teatru cand avem musafiri. Joci teatru fata de servitori, fata de tata, fata de mine. Cu mine joci rolul mamei iubitoare, indulgente si celebre. Tu nici nu existi ca atare, esti doar suma nenumaratelor roluri pe care le-ai jucat. De nu stiu de cate ori m-am tot intrebat daca ai existat vreodata ca fiinta sau n-ai fost niciodata altceva decat un vehicul pentru toate aceste persoane pe care le-ai intruchipat. Cand te vedeam intrand intr-o camera goala, de multe ori voiam sa deschid usa brusc, dar mi-a fost frica sa nu se intample sa nu gasesc pe nimeni inauntru." (pag. 213)
  
• "Slabiciunea noastra, nu puterea noastra, castiga inima celor care ne indragesc" (pag. 214)
  
• Julia catre fiul ei: "Nu ma iubesti?", Roger: "Te-as iubi daca te-as gasi undeva. Dar unde esti tu? Daca te-ar despuia cineva de exhibitionismul tau, daca ti-ar smulge cineva tehnica actoriceasca, daca te-ar coji cum curata omul o ceapa de straturile succesive de afectare si nesinceritate, de stampilele si cliseele preluate din roluri de demult si din zdrentele de emotii simulate, ar ajunge oare in cele din urma omul sa-ti gaseasca totusi un suflet?"
  Julia: "Vezi tu, ceea ce nu poti intelege este ca actoria nu e ca natura: e o arta si arta e un lucru pe care-l creezi. Durerea si mahnirea sunt urate in realitate, e treaba actorului sa le infatiseze nu numai cu adevar, dar si cu frumusete. " (pag. 215)
  
• "Izvorul poeziei este emotia retraita in tihna." (pag. 236)
  
• "Lumea intreaga e o scena si toti oamenii-s doar actori, dar mai e si iluzia, prin arcada aceea: noi, actorii, suntem realitatea. Ei sunt materia noastra prima, noi suntem sensul vietii lor. Noi le preluam micile lor emotii imbecile si le prefacem in arta, din ele zamislim frumusete si importanta lor este ca ei formeaza publicul de care avem nevoie pentru a ne realiza. Ei sunt instrumentele pe care cantam noi - si ce e un instrument daca n-are cine sa cante la el?" (...) "Numai noi (actorii) existam. Ei sunt umbrele si noi le dam substanta. Noi suntem simbolurile acestei intregi lupte invalmasite si fara tel pe care o numesc ei viata si numai simbolul este real. Cica actoria ar fi doar iluzie. Pai tocmai iluzia aste e singura realitate!" (pag. 238)